Ultimii martori

Autor: Svetlana Aleksievici

Notă: 9

Categorie literară: literatură documentară

„Ultimii martori” este a treia carte scrisă de Svetlana Aleksievici pe care o citesc (după Războiul nu are chip de femeie și Rugăciune pentru Cernobîl). Deși toate explorează teme grele precum durerea și pierderea, această carte m-a zdruncinat cel mai tare.

De ce? Pentru că aici martorii trecutului sunt copiii războiului. Cei care, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, abia începuseră să descopere viața, dar au fost obligați să înțeleagă moartea.

Acești copii bieloruși povestesc despre atrocitățile pe care le-au văzut și simțit. Însă mărturiile lor ar putea fi ale oricărui copil care a trăit ororile războiului, indiferent de naționalitate. Pentru că, așa cum ne amintește această carte, războiul nu aduce nimic bun nimănui.

De ce citesc cărți despre subiecte atât de dureroase?

Mă întreabă mulți oameni: de ce alegi să te încarci cu atâta suferință? Iată răspunsul meu:

• Pentru a nu uita ce poate face ura.

• Pentru a înțelege adevărata față a istoriei.

• Pentru a aprecia cât de valoroasă este pacea.

• Și, mai presus de toate, pentru a-mi aminti cât de norocoși suntem.

Despre carte

Cartea adună mărturii cutremurătoare ale unor adulți care, în timpul războiului, erau doar copii. Unii aveau doar 2-3 ani și totuși își amintesc foamea, groaza, moartea. Alții, mai mari, trăiau conștient fiecare clipă de coșmar: să-ți vezi familia ucisă, să suferi de foame, să îți pierzi copilăria și inocența.

Deși ceea ce am citit pare rodul unei imaginații macabre, e important să înțelegem: totul este real. Este realitatea trăită de milioane de copii care au supraviețuit războiului, fără nicio vină.

Am ales un fragment care cred că poate vorbi de la sine despre suferința din paginile acestei cărți. Este povestea unui copil de doar 11 ani:

„E război…Dar noi trebuie să arăm…

Mama, sora și fratele meu au plecat la câmp să semene in. N-a trecut mai mult de o oră, că au venit fuga femeile:

-Dunia, i-au împușcat pe ai tăi. Sunt întinși pe câmp…

Mama era pe răzor, iar din sac curgeau semințe. Fusese ciuruit de gloanțe…

Am rămas singură cu un nepoțel al meu. Sora mea născuse recent, iar soțul ei era la partizani. Doar cu băiețelul ăsta…

Eu nu știam să mulg vaca. Sărmana mugește în grajd, simte că nu e femeia care o mulge. Câinele urlă toată noaptea. Și vaca la fel…

Bietul copilaș se târăște la mine, vrea să sugă lapte…Mi-am adus aminte cum îi dădea de mâncare sora mea…Îi întind sfârcul, el molfăie și adoarme. Eu nu am lapte, dar el obosește de efort și adoarme. Unde a răcit? Cum s-a îmbolnăvit? Sunt și eu mică, ce să înțeleg? Tușește, tușește și n-are ce mânca. Vaca ne fusese deja confiscată de polițai.

Și a murit copilașul. A gemut ce a gemut și a murit. Deodată nu se mai aude nimic dinspre el. Ridic cârpele, e negru tot, doar fetișoara i-a rămas albă. O fetișoara albă, iar el negru tot. 

E noapte. Ferestrele sunt negre. Unde să mă duc? Am să aștept dimineața. O să-i chem pe oameni. Acum stau și plâng că nu e nimeni în casă, nici măcar copilașul ăsta. Când s-a crăpat de ziuă, l-am pus într-un cufăraș… De la bunicul ne rămăsese un cufăraș în care își ținea el instrumentele, mic cât un pachețel. Îmi era frică să nu vină pisicile sau șobolanii să-l mănânce. Era așa de mititel, chiar mai mic decât atunci când trăia. L-am învelit într-un ștergar curat și l-am sărutat. 

Cufărașul era chiar pe mărimea lui…”

Acest fragment este doar o fărâmă din ceea ce vei găsi în carte. Și, crede-mă, nu este cel mai dureros…

Recomand ori ba?

Aceasta nu este o carte pentru cei care caută povești ușoare sau finaluri fericite. Este o carte pentru cei care doresc să înțeleagă mai profund ce înseamnă războiul – dincolo de statistici și date istorice. Este un omagiu adus celor care au supraviețuit unor vremuri de neimaginat.

Dacă ai puterea să o citești, vei descoperi nu doar suferință, ci și o profundă apreciere pentru pace și umanitate.

Tu ce alegi? O vei citi sau nu?