Anul pe care l-am dus

2025 a fost anul în care timpul s-a așezat altfel pe mine.

Nu brusc. Ci lent. În umeri, în privire, în firele albe apărute fără să ceară voie. Dar mai ales în suflet.

Am înțeles anul acesta că nu durerea mea mă doare cel mai tare.

Ci durerea celor pe care îi iubesc. Pentru ei ard mai repede. Pentru ei obosesc mai profund.

Și totuși, la final de an, suntem toți la masă.

Ne privim în ochi. Nu lipsește nimeni.

Și asta schimbă tot.

2025 a fost anul marii cumpene.

Anul în care pământul s-a clătinat sub pași.

Dar cineva, sus, ne-a ținut. Și ne-a lăsat să mergem mai departe.

Despre 2025 nu se scrie ușor.

Pentru că o bună bucată din el am trăit-o pe pilot automat. Cu o luciditate rece, aproape mecanică. Am închis uși. Am deschis ferestre. Am făcut ce trebuia făcut.

Zi după zi.

Abia când furtuna a trecut, am respirat.

Și abia atunci mi-am permis să simt.

Să plâng. Să mă bucur. Să cad puțin.

Anul acesta am învățat că mâine nu este o promisiune.

Că uneori vine. Alteori, nu.

Și totuși, 2025 nu a fost doar despre frică.

A fost și un an bun. Profesional, cel mai bun. Am revenit. Am fost prezentă. Am fost concentrată. Mai mult decât credeam că pot.

Cei dragi sunt bine.

Am călătorit.

Am citit.

După fiecare furtună, soarele a ieșit.

Iar sănătatea a redevenit măsura tuturor lucrurilor.

Am fost iubiți.

Nu zgomotos.

Ci constant.

De cei care au rămas aproape fără să fie rugați.

Optimismul rămâne o armă puternică.

Eu încă învăț să-l port.

Soțul meu îl poartă firesc, ca pe o lumină.

Anul acesta am înțeles mai clar cât de mult ne iubim.

Și că uneori încercările nu vin să ne rupă, ci să ne reamintească de ce suntem împreună.

Nu îmi este ușor să scriu.

Nu sunt omul care își expune durerea. O port în tăcere și o las să se așeze. Abia apoi pot vorbi despre ea.

Închid ochii înainte să semnez acest an.

Vin imagini.

Prima e întunecată.

Ora trei dimineața. Un mesaj. O viață care se schimbă într-o secundă.

A doua e luminoasă.

Părinții mei, în fața Colosseum-ului. Bucuria tatălui meu – curată, copilărească. La șaizeci de ani, fericirea poate fi simplă și deplină.

A treia e liniște.

O noapte în care dormim toți patru în același pat. Înghesuiți. Protejați. Respirații egale. Lumea, pentru câteva ore, în echilibru.

Mai e o imagine.

Eu și sora mea, pe vârf de munte. Vânt, spațiu, liniște. O libertate care nu cere explicații. O senzație veche, din copilărie. Dintr-un timp în care nu eram încă mamă, nici soție. Doar eu.

Uneori am nevoie de Diana cea de dinainte de toate rolurile.

Nu ca să fug de ce sunt acum. Ci ca să nu mă pierd în ele.

Aici văd contrastul din viața mea.

Am nevoie de toți lângă mine. Dar am nevoie și de spațiu. De respirație. De mine. Nu pentru a iubi mai puțin. Ci pentru a rămâne întreagă.

2025 a fost și anul în care am încercat să-mi dau timp.

Nu mi-a ieșit mereu. Unele lucruri le-am bifat. Altele au rămas în așteptare.

Am intrat, poate pentru ultima dată, în casa bunicilor. Și totuși simt că nu mi-am terminat misiunea acolo. Cu fiecare an care trece, legătura cu acel pământ devine mai puternică. Copilăria lasă urme mai adânci decât credem.

Plâng mai ușor. Din lucruri mici.

Așa sunt. De suflet.

Am devenit mai selectivă cu oamenii.

Nu din duritate. Din luciditate.

Îmi pare rău că nu am mereu timpul pe care mi-l doresc pentru copii. Pentru lecții. Pentru stat în tihnă.

Îmi dau seama că alerg prea mult, că îmi creez stres inutil, că sunt uneori prea critică — cu ceilalți, dar mai ales cu mine. Încerc să învăț să mă opresc.

Și totuși, privind în jur, știu cât sunt de norocoasă.

Poate că nu realizez acum, dar e posibil să fie una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea: cu toți cei dragi sănătoși, cu copii care încă vor să stea cu noi, cu părinți în viață, cu puteri pe care nu știam că le avem.

Ce îmi doresc pentru 2026?

Nu mi-am făcut lista clasică. Poate o voi face. Poate nu. Îmi doresc doar sănătate. Restul le construim noi, cum știm.

Una peste alta, 2025 a fost o lecție.

Și, în același timp, o binecuvântare.

Nu a fost cel mai bun an.

Dar s-a terminat cu bine.

Și uneori, asta e suficient.

Intru în noul an cu mai puține certitudini și mai multă grijă.

Cu credința că ce a fost mai greu a trecut.

Iar dacă va mai veni, vom ști, din nou, să stăm în picioare.

Poate nu se înțelege tot.

Dar eu știu.

Și dacă ar fi să rămân cu o singură întrebare după 2025, ar fi aceasta:

câte lucruri credem că sunt esențiale, până în ziua în care ne dăm seama că nu sunt?

Vă doresc un an cu mai puțin zgomot.

Cu mai mult adevăr.

Și cu oameni lângă voi atunci când contează.