Gânduri despre ACASĂ
În fiecare an îmi propun să ajung mai des pe acasă. Nu prea reușesc…
Însă de fiecare dată când o fac, mă întorc în timp cumva. Aici, în orașul minier, Vulcan, este toată copilăria mea. Este acea perioadă fără griji, acea etapă a vieții mele când visurile nu aveau granițe. Aici sunt părinții mei, aici mă simt din nou copil chiar dacă vin însoțită de proprii copii.
De fiecare dată când revin este un mix de sentimente. Mă năpădesc dorul, melancolia, iubirea, bucuria. Asta simt când regăsesc locuri atât de bine știute, încărcate de amintiri dragi.
Fețe cunoscute au rămas prea puține. Majoritatea au plecat așa cum am făcut și eu…
Când eram copil, totul părea mai mare în orașul natal. Colina din fața blocului părea un adevărat gigant. Azi este doar un urcuș de câteva minute. Blocurile cu 10 etaje erau adevărați zgârâie nori. Astăzi nu mai par de speriat. Iar muntele din zare părea un uriaș pe care speram să-l birui cândva. Astăzi este singurul care îmi pare în continuare uriaș, dar un uriaș golaș și trist. Privind spre resemnarea lui, mă încearcă celălalt spectru de sentimente: frustrare, înverșunare, indignare. Pentru că văd de la an la an cum pădurea dispare în urma defrișărilor.
Mă doare că poate peste 10 ani nu o să le mai pot arăta copiilor locurile pe care eu le iubesc atât de mult. Ceea ce face această regiune atât de specială dispare încetul cu încetul…sper să mă înșel. Lipsa de importanță a Văii Jiului pe harta țării o lasă parcă lipsită de apărare. Nu s-a înțeles încă ce comoară ascunsă este această zonă geografică. Și nu, nu vorbesc despre minerit. Valea Jiului este un loc cu un potențial turistic enorm. Dacă s-ar investi pe această latură inteligent, această zonă ar înflori.
Dar din păcate, se pare că nici autoritățile locale nu acordă prea mare importanță acestor probleme. Aici vorbesc strict de Vulcan (nu știu cum stau lucrurile în celelalte orașe miniere).
Vulcan este un oraș frumos, dar neîngrijit. Este un oraș mic, minier, unde diminețile și serile sunt răcoroase chiar și vara. Unde muntele îți face cu mâna oriunde ai privi. Unde poți să bei apă de la robinet fără s-o filtrezi. Unde fructele de pădure au cel mai bun gust. Unde în 20 de minute de mers pe jos ajungi la umbra pădurii. Dar toate aceste lucruri nu se văd când treci prin centrul orașului și vezi zone ce par a nimănui. Iarba nu se mai cosește în parcuri, pe dealuri sau în alte spații verzi.
Degeaba s-a deschis un bazin de înot performant dacă nu se vede de buruienile de dincolo de gard.. Există piste de biciclete, însă parcurile pentru copii sunt adevărate pericole pentru că totul este într-o stare deplorabilă. Unii localnici sunt la fel de nepăsători ca cei din administrație. Parcă acolo nu ar fi casa lor, ci groapa de gunoi. Chiar și Ares la cei doar 6 ani a realizat că tovarășii cei noi de joacă aruncă orice ambalaj pe jos, deși coșul de gunoi este la doi pași.
Imobile părăsite și vandalizate zac în aceeași stare de când eram eu copil.
Unele lucruri, locuri nu s-au schimbat deloc în cei 20 de ani de când am plecat.
Nu mai sunt demult localnic, ci doar musafir în orașul natal. Dar asta nu înseamnă că nu mă doare să văd că lucrurile nu merg tocmai în direcția bună și asta este doar din cauza anumitor cetățeni.
Una peste alta, tânjesc după zilele petrecute aici.
Tânjesc după natura atât de aproape. Tânjesc după liniștea ei. Tânjesc după răcoarea serilor de vară. După plimbările nesfârșite prin pădure. După mireasma cimbrișorului, gustul măcrișului și susurul pârâului de munte. Toate acestea sunt atât de importante pentru mine și tânjesc atât de mult după ele pentru că acolo sunt ei, mama și tata. Tot ce am făcut acolo și fac de fiecare dată, fac alături de ei. Sunt clipe alături de ei. Sunt amintiri cu ei și cu sora mea. Aici este acasă și așa va fi atât timp cât vor trăi ei!
