Sunt întrebată adesea dacă mi-e dor…

Dacă mi-e dor de zbor.

Dacă mi-e dor de mine femeia de carieră, de mine cea zi de zi în combinezon de zbor, de mine la manșa avionului.

 

Da. Mi-e dor.

Mi-e dor de zbor.

Mi-e dor de zilele cu activitate aeronautică.

Mi-e dor de oameni, de forfotă, de cerul mai aproape.

Însă este un dor suportabil. Și știu că atunci când mă voi întoarce, o să mă gândesc ce o fi fost în capul meu de mi-a fost vreo clipă dor…

​

Au trecut deja 6 luni de când bebe Lucas a apărut în viața noastră. Sunt zile în care mă copleșește monotonia. Sunt zile în care oricât aș vrea să diversific activitatea, este imposibil.

Sunt zile în care cel mic are nevoie de mine 100%. Dacă nu are el, sigur are nevoie cel mare.

Sunt zile în șir în care sunt singură până seara târziu și simt că neuronii mei zburdă pe câmpii. Am mai trecut prin asta, știu că e normal, știu că va trece și știu că  voi tânji după astfel de momente.

M-am setat să nu mă las afectată de rutină. Să găsesc mereu supape de evadare. Uneori reușesc, alteori nu. Nu toate ies numai cum vreau.

​

Și totuși dacă mâine mi s-ar oferi șansa să mă întorc la muncă, să am cu cine lăsa bebelușul, nu aș accepta. Mai am nevoie de timp cu el. Vreau să mă bucur de diminețile în care deschide ochii și îi se luminează chipul când mă vede, de momentele lui de curiozitate avidă, de foamea lui pentru iubire, de gesturile stângace, de clipele cu fratele mai mare. De noi, așa cum suntem acum.

Fur timp cât pot de mult cu ei. Pentru că atunci când voi îmbrăca din nou uniforma militară, timpul îmi va fi de multe ori dușman. Profit de această etapă a vieții noastre când pot să le fiu atât de aproape. O fac și pentru ei. Dar mai ales pentru mine.

​

Au trecut șase luni în care nu am mai avut o noapte dormită cap-coadă. S-a acumulat oboseală, spatele parcă este în pioneze, dușurile sunt scurte, mâncatul este de multe ori pe fugă, treburile casnice au devenit un adevărat maraton. Și câte altele vor mai urma.

Meseria de mamă este cu siguranță cea mai solicitantă și cea mai puțin apreciată. Nu există pauze, weekend-uri libere, ce să mai pomenim de concedii. Cel puțin nu în faza când sunt mici și depind de tine total (mă înțeleg mămicile care alăptează la cerere).

​

Și cu toate că este al naibii de greu uneori, că am zile când mi-e dor de muncă, că am momente când nervii sunt întinși la maxim, ceea ce trăiesc acum este de departe cel mai frumos, cel mai înălțător episod al vieții mele.

Așa că da, uneori mi-e dor de zbor, dar nu suficient de mult cât să-mi doresc să mă întorc.

Nu încă!