Noaptea în care am ars
Autor: Alexandra Furnea
Notă: 10
Categorie literară: poveste reală, mărturie
Citat preferat: „Nu ne-a dat foc nimeni… S-au strâns 30 de ani de lucruri inacceptabile într-o singură seară, 30 de ani de neprezentare la vot, 30 de ani de tolerare a corupției. Asta ne-a incendiat de fapt.”
Aceasta nu va fi o recenzie clasică. Nu am cum!
M-a tulburat prea mult mărturia Alexandrei. De fapt, din tot ce am citit până în prezent, cartea ei m-a durut cel mai mult. M-a cutremurat efectiv.
De ce? Doar am citit atât de multe alte mărturii ale supraviețuitorilor din cele mai oribile locuri de pe acest pământ.
Da, dar în acele lagăre acesta era scopul, să te mutileze fizic și sufletește.
Alexandra povestește despre un spital, un loc al cărui scop este să te facă bine. Povestește despre oameni care au depus un jurământ că vor face tot ce este posibil pentru pacienții lor. Acolo nu te aștepți să fii altfel decât îngrijit, salvat. Iar realitatea a fost cu totul alta.
Mă doare că tot ceea ce ea povestește se întâmplă în țara noastră dragă, România. România de azi.
„S-au dus pe rând, omorâți de neputința noastră, de neputința României. Înțeleg dintr-odată, sub jetul duşului, în mijlocul unei bǎlți de sânge şi de rǎmǎşite din mine, ce s-a petrecut de fapt în noaptea de 30. Tremur, plâng, vomit în cada verde. Pricep cǎ pe Alex l-au omorât chiar lucrurile pe care voia sǎ le îndrepte. Acele lucruri care m-au făcut sǎ scriu odinioară Universitǎții din Helsinki ca sǎ plec cumva din România. Din cauza lor am ars, din cauza corupției, a minciunilor, a rǎspǎrului acestei societăți bolnave.”
Despre carte
Alexandra este unul din supraviețuitorii incendiului de la Colectiv din data de 30 octombrie 2015. Toți știm despre această tragedie pentru că atunci și-au pierdut viața 65 de persoane. Doar asta se spunea la televizor, în presă, la radio. Se căutau vinovați, se găseau scuze, se descopereau nereguli colosale.
Îmi amintesc bine perioada pentru că avionul pe care-l pilotez, Spartanul, a transportat atunci numeroase victime în afara țării. La noi nu mai erau locuri în spitale sau pentru unii pacienți rănile erau prea grave pentru ce aveam noi ca dotări și calificări în sistemul sanitar…
Îmi amintesc că unii dintre pacienții transportați, din păcate, nici nu au ajuns la destinație…
Însă să revin la carte. Alexandra povestește atât de sincer tot ce a trăit ea, nu doar în noaptea incendiului, ci mai ales după. Pentru că adevăratul iad nu a fost acolo, în mijlocul focului, ci după, în spitalele nevindecării din România, cum le numește chiar ea.
Mă pregătisem să citesc ceva rău. Doar ce poate fi bun în a fi victima unui incendiu de așa dimensiuni. Mă pregătisem să citesc episoade terifiante în care focul este principalul protagonist. Însă nu am fost pregătită pentru lipsa de empatie, de respect, de profesionalism, de pregătire medicală de care au dat dovadă medicii Alexandrei. Toată suferința ei fizică s-a amplificat de zeci de ori doar din aceste motive plus multe altele la care nu m-am gândit o secundă. Și deși aceste personaje ar fi meritat să fie făcute celebre, Alexandra preferă să păstreze anonimatul pentru că ea nu vrea să se răzbune. Nu acesta este rostul cărții sale.
„Unii vor vedea în mărturiile mele strigăte de ajutor, alții o critică la adresa corupției din România. Jurnalul meu va însemna lucruri diferite, pentru oameni diferiți. Pentru mine, este un mod de a da un sens suferinței. (…) Pentru mine, aceasta nu este doar o carte. Este parte din mine. Este un fragment din ființa mea cea mai intimă. Este inima mea, dacă ea ar fi confecționată din hârtie și ilustrată cu cerneală. Este sufletul meu, pe post de document.”
Tot ea povestește și despre acei oameni excepție care au ajutat-o să ducă lupta mai departe, care au ajutat-o să supraviețuiască. Dar sunt atât de puțini. Nici lor nu le aflăm adevăratul nume pentru că se tem că-și vor pierde locul de muncă. Ce nedrept! Și nu îi uită pe cei care au îndurat iadul alături de ea. Cartea este un omagiu Colectiv.
Nu m-am putut opri din citit pentru că mă îngrozea tot ce citeam. Și tocmai din același motiv, m-aș fi oprit oricând! Am plâns mult, m-a durut efectiv în piept despre ce a putut îndura. Și eu doar am citit. A reușit cumva să aleagă atât de bine cuvintele cât să transmită sentimentele sale și sunt convinsă că nu redau nici măcar 50% de fapt din realitate, din ce a simțit ea cu adevărat. Se spune că „orice cuvânt este o traducere proastă a originalului.” În acest caz așa este!
Alexandra povestește și experiența ei din Germania. Abia atunci a realizat cu adevărat că ceea ce se întâmplă la noi este inuman. Că nu este nicidecum normalitatea cum tot i s-a spus. Că putea să fie mult mai ușor. Că puteau să fie salvate mai multe vieți. Că nimic din ceea ce a trăit nu este normal…
„Nu voi înțelege niciodată de ce s-au jucat astfel de-a Dumnezeu cu noi. De ce au mințit. De ce m-au chinuit la bǎi, refuzând sǎ-mi dea analgezic mai puternic. De ce m-au torturat cu acel cateter contaminat. De ce nu au lǎsat-o pe Cristina sǎ mǎ ia de acolo. De ce, probabil i-au îmbrobodit pe medicii din Germania veniți sǎ ne ajute. De ce mi-au riscat viața ca sǎ ascundǎ mizeria care îi împiedică şi pe ei sǎ fie doct adevărați, sǎ fie oameni. De ce a contat mai mult pǎstrarea funcțiilor?”
Și cu tot ce a îndurat, Alexandra găsește curaj să trăiască, să meargă mai departe și încă să spere.
De aceea a scris această carte. Pentru că speră la vindecarea României…
Sentimente, impresii
Aș scrie la infinit despre ce simt vizavi de ceea ce am aflat. Știu, s-a făcut și documentar, au fost multe declarații atunci, însă este altceva când citești din perspectiva celui care a trăit Colectiv pe pielea lui.
Oricât mi-aș alege cuvintele nu pot exprima grozăvia celor aflate. Nu pot efectiv! Am primit multe palme, am făcut multe dușuri reci de-a lungul cărții. Și încă sunt în stare de șoc. Nu știu cum să contribui la o schimbare. Pentru că trebuie să se schimbe ceva. Au trecut ceva ani de atunci…a fost vreo îmbunătățire oare?
Oare dintre cei care au fost călăi, au citit? S-a mișcat ceva în ei? Au înțeles măcar în al 10-lea ceas ce au făcut? Sau dintre cei care pot schimba cu adevărat ceva? La ei a ajuns această carte? Au fost curioși?
Recomandări
Sper să fiți voi curioși!
FIECARE DINTRE NOI, CEI CARE TRĂIM ÎN ROMÂNIA ar trebui să citim această carte, oricât de dureroasă ar fi. Noi o citim, alții au trăit pe propria piele. Alexandra și toți cei care trec prin acest calvar merită ca noi să știm și să acționăm. Merită să luptăm și noi pentru salvarea României, fiecare acolo unde putem. Pentru că altfel, mâine putem fi noi sau cineva drag în locul de unde Alexandra abia a scăpat, însă alții au pierit. Atunci ce scuză vom mai avea?
Să avem Cer senin!
Comments