Întoarcerea în Chircești – ultima dată în casa copilăriei mele

Rezoluția care m-a adus aici

De mai bine de zece ani îmi fac rezoluții la început de an. Îmi place să îmi stabilesc obiective și dorințe, pentru că odată scrise pe hârtie, simt că lucrez eu, dar și universul în favoarea lor.

În ultimii doi ani, pe listă a stat mereu aceeași dorință: să ajung în Chircești, satul copilăriei mele. Acolo unde am petrecut toate vacanțele de vară și unde am cele mai frumoase amintiri.

Ultima dată în casa copilăriei

Pe 20 septembrie 2025 am ajuns. Și a fost o zi pe care nu o voi uita niciodată. Am intrat pentru ultima dată în casa copilăriei mele. Știu asta pentru că a devenit o ruină gata să se prăbușească. Sunt mai bine de cincisprezece ani de când nu mai stă nimeni în ea, nici măcar ocazional.

Casa unde am învățat simplitatea vieții. Casa unde mi-l amintesc mereu pe bunicul, plecat prea devreme dintre noi. Am recunoscut fiecare colț: odaia unde era mereu dezordine, dulapul verde din chileri, colțul cu gălețile de unde beam apă rece, candela mereu aprinsă.

Faptul că în fiecare seară ne puneam în pat într-o casă fără curent electric ne permitea să ne conectăm altfel. Până adormeam, fiecare povestea ce făcuse peste zi sau tot felul de întâmplări. Aud și acum liniștea aceea care se lăsa odată cu venirea nopții, întreruptă doar de greieri și de câte un câine lătrând în depărtare. Am plâns. De dor, de frustrare că nu am putut salva locul, dar și de recunoștință pentru copilăria mea plină.

O valiză plină de trecut

În disperarea că este ultima dată când intru, am strâns tot ce am putut salva: o cuvertură lucrată manual, câteva macrameuri făcute de mama, chitanțe prăfuite. Le-am pus într-o valiză – cea pe care unchiul meu ar fi trebuit să o ia în armată, dar nu a mai apucat. Am ieșit cu ea plină de trecut.

Pentru unii, sunt doar cârpe și hârtii. Pentru mine, sunt dovezi ale unui loc care m-a format.

Mama a fost cu mine. Ea a copilărit aici până la 17 ani, în aceeași casă. Pentru ea a fost și mai greu. Nu a vrut să intre. Și asta spune multe.

Liniștea unui sat care se stinge

Ce m-a izbit cel mai tare a fost liniștea. Case părăsite, școala aproape goală, doar bătrâni prin ogradă. Oameni bolnavi, dar mai ales singuri. Lacrimi la revedere, bucuria unei îmbrățișări, glume spuse ca să îndulcească durerea.

Am ajuns într-o sâmbătă după-amiază și nu am văzut niciun copil pe drum. Doar câte un rătăcit la magazinul din sat, unde altădată era mereu forfotă. Foarte multe case abandonate, exact ca a noastră.

Pe vremea mamei mele, doar în Chircești erau trei școli. Astăzi, mai funcționează una singură, cu o singură clasă. Satele noastre se sting încet, iar liniștea lor doare.

Ce mi-a oferit Chirceștiul mai mult decât am știut atunci

M-a întrebat soțul dacă aș putea să trăiesc aici. El nu știe genul acesta de trai și uneori îi e greu să înțeleagă cât de intense sunt trăirile mele față de acest loc, care la prima vedere „nu oferă prea mult”.

Dar pentru mine, Chirceștiul a oferit mai mult decât am știut să apreciez atunci: nu doar amintiri, ci lecții.

Eu veneam câteva luni pe an. Nu am prins iernile grele, glodul până la genunchi, lipsurile. Pentru mine, traiul simplu era un fel de aventură exotică: dormeam într-o casă fără curent, mergeam la WC în ogradă, mă spălam la lighean. Nu știu ce înseamnă să te trezești la patru dimineața ca să mergi la câmp.

Și totuși, cred că dacă aș avea condițiile orașului, nu m-ar deranja să stau aici. Îmi place liniștea. Îmi place pacea. Îmi place ritmul mai lent al vieții.

Amintiri care nu se pierd

La mine, simțul cel mai activat la țară este cel olfactiv. Totul e mai pătrunzător. Aici și roua miroase dimineața. Seara, aerul e plin de parfum de fum. Casa bunicului miroase a lut, a lână de oaie și a tămâie. Și, uneori, până și turtele de peste gard ale vecinei se simt în toată ograda.

Pădurea unde am hoinărit verile e încă acolo. Mărul din curtea mătușii Rodica încă trăiește. Și toate acestea sunt dovezi că unele lucruri nu dispar.

Lucrurile cu adevărat importante

Întoarcerea în Chircești a fost un amestec de dor, tristețe, dar și de recunoștință. Am plecat cu o valiză plină de amintiri, dar mai ales cu lecția că lucrurile cu adevărat importante nu sunt lucruri. Sunt oamenii, amintirile și momentele.

Mă pot bucura de un hotel de cinci stele cu o priveliște fabuloasă, dar la fel de mult de un apus în satul copilăriei mele, cu o plăcintă cu brânză în mână și cu o cană cu apă de la fântână.

Știu că va trebui să mă întorc. Poate pentru o plimbare lungă, poate pentru o revedere. Până atunci, rămân cu valiza plină de trecut și cu dorul pe care nici timpul nu-l șterge.