N-au ei cer cât ai tu zbor

Dragă Mihai,

Stau în banca mea, în sala de pregătire de la Spartan.

Locul tău este chiar în fața mea, la un metru distanță.

Închid ochii și știu exact ce urmează.

O apăsare hotărâtă a clanței. Apoi o voce veselă:

— „Buongiorno, Principesa!”

Ridic ochii din foile mele.

De la înălțimea mea de pe scaun văd mai întâi două picioare lungi și ușor crăcănate, într-o pereche de blugi.

Ridic apoi capul și apari tu.

Aproape doi metri de om, cu pieptul înainte și cu mersul acela apăsat de oltean, ușor săltat, pe care l-aș recunoaște dintre o mie.

Ai ajuns.

A început ziua.

Ca de fiecare dată, vii cu mâinile pline.

Într-o mână ai cheile.

În cealaltă… depinde de zi. Un sandwich de la Mega, casca sau hainele de schimb.

Arunci cheile pe masă, lângă cana ta cu cele două stilouri furate de la mama ta, și pleci direct să te schimbi. În câteva minute apari din nou, în combinezonul care parcă fusese croit special pentru tine.

Și, fără să faci nimic anume, se simțea imediat că ai venit.

Pur și simplu, nu era nimeni care să vină la muncă mai vesel decât tine. Uneori aveam impresia că nici nu știai ce înseamnă o zi proastă.

Deschid ochii.

Clanța nu se apasă.

„Buongiorno, Principesa!” nu se mai aude.

Iar locul tău rămâne gol.

Și cred că abia acum începem să înțelegem cât de multă viață aduceai cu tine în fiecare dimineață.

Mihai, toată viața ta ai fost un spartan.

Ai luptat până în ultima clipă exact așa cum ai trăit: fără să renunți, fără să te plângi, cu încăpățânarea aceea a ta că nimic nu este imposibil.

Poate că singura noastră consolare este că, în cei 36 de ani ai tăi, ai trăit cât alții în zece vieți.

Tu nu ai trecut pur și simplu prin viață. Ai trăit-o cu totul. Cu bucurie, cu încredere și cu o intensitate pe care rar am întâlnit-o la cineva.

Nu iroseai zilele. Le umpleai.

Cu zboruri, cu oameni, cu râsete, cu drumuri și cu tot felul de idei.

Indiferent de ora la care plecai de la muncă, mai aveai undeva de mers.

Sau trebuia să vină cineva pe la tine.

Pentru un grătar.

Pentru un jacuzzi.

Pentru un film bun.

Lumea era casa ta.

Ne distram copios ascultându-te, încă de la prima oră a dimineții, povestindu-ne ce planuri mai aveai.

De exemplu, ce mai trebuia să comanzi pentru următoarea partidă de pescuit. Și, Doamne, câte prostii puteai să pui în coșul de cumpărături!

La ora opt dimineața te preocupa deja ce vei mânca la prânz.

Te încurca trifoiul din gazonul de acasă și nu mai știai ce erbicid să încerci.

Mai aveai însă un dar pe care nu îl poți învăța.

Îi făceai pe oameni să se simtă bine în preajma ta.

Să-și dorească să mai stea puțin lângă tine.

Și cred că asta spune mai mult despre un om decât orice funcție sau orice performanță.

Pentru colegii tăi nu erai doar coleg sau comandant.

Le erai prieten și dincolo de gardul unității.

Poate de aceea îmi este atât de greu să scriu rândurile acestea.

Încă refuz să vorbesc despre tine la trecut.

Dar realitatea are un fel crud de a ne trezi.

Tu nu vei mai intra pe ușa aceea.

Și cred că aceasta este partea pe care niciunul dintre noi nu este încă pregătit să o accepte.

Multă vreme de acum înainte, ori de câte ori se va deschide ușa, o parte din mine tot spre tine o să întoarcă privirea. O să aștept să-mi amintești să beau apă. Sau să vii să cotrobăi pe banca mea să vezi dacă nu cumva mai am ceva dulce.

Dacă ar fi trebuit să alegi un singur loc în care te simțeai cu adevărat acasă, acela ar fi fost, fără îndoială, cabina unui avion.

Știi sigur bancul acesta:

„Cum îți dai seama, dintr-o mulțime, cine este pilot? Îți spune el singur!”

Tu ești personajul principal al bancului.

Și niciunul dintre noi nu te tachina pentru asta.

Pentru că știam că vorbeai despre aviație din iubire.

Și aveai toate motivele să vorbești cu mândrie despre asta.

O respectai. O înțelegeai. Și îi erai devotat până la capăt.

Pentru tine, meseria aceasta nu putea fi făcută pe jumătate. O făceai doar la superlativ.

Cred că sunt foarte puțini oamenii despre care poți spune că s-au născut pentru ceea ce fac.

Tu te-ai născut pentru zbor.

Fiind fiul unui pilot de supersonic, ai crescut privind spre cer.

Dar respectul pe care l-ai câștigat nu ți l-a oferit nimeni.

Ți l-ai construit singur.

Ai ajuns unul dintre cei mai buni piloți pe care i-am cunoscut.

Și nu o spun doar eu.

O spun toți cei care au zburat cu tine.

În aviație există un lucru pe care nu îl poți cere și nu îl poți cumpăra:

încrederea colegilor.

Băiatule, erai un deliciu la manșă!

Totul părea atât de firesc când erai tu acolo.

Ne uitam la tine și aveam impresia că zborul este cel mai simplu lucru din lume.

Toți ne doream, într-o zi, să ajungem să zburăm ca tine.

Deveniseși mentor.

Ne era atât de drag să zburăm cu tine.

Și știi care era partea cea mai frumoasă?

Ne dădeai încredere în noi.

Ne creșteau aripile când zburam împreună.

Iar asta contează enorm, pentru că, în multe zile, petrecem mai multe ore la muncă, alături de colegi, decât acasă, cu familiile noastre.

Tu făceai ca acele ore să fie mai ușoare, mai frumoase și mai pline de sens.

Și, culmea, omul care era atât de bun în aer era un dezastru când venea vorba despre propriile afaceri.

Cumpărai ceva.

După două săptămâni nu-ți mai plăcea.

Și îl vindeai la o treime din preț.

Noi eram mereu cu ochii pe tine. Știam că urma o afacere excelentă… pentru noi.

Tu și când mâncai, o făceai cu bucurie.

Fie că era o vită bună într-o misiune externă, o shaorma cu de toate pe holul escadrilei sau un grătar făcut de tine.

Și parcă, la fel ca în toate celelalte, și din asta știai să faci un motiv de a aduna oamenii în jurul tău.

Așa că îți facem o promisiune.

Din când în când o să ne strângem la o vită bună.

Sau la o shaorma.

Și inevitabil o să ajungem să vorbim despre tine.

O să spunem din nou poveștile pe care le știm pe de rost.

Și toți o să râdem.

Pentru că sunt convinsă că asta ți-ar fi plăcut cel mai mult.

Doar că…

eu cui o să-i mai dau porția mea mâncată doar pe un sfert?

Cred că noi toți am avut norocul să te întâlnim, Mihai.

Dar cineva a avut meritul să te crească.

Și de aceea vreau să mă opresc o clipă și să le vorbesc părinților tăi.

Doamnă și domnule Vîrdol,

Știu că nu există cuvinte care să aline durerea unor părinți.

Și nici nu voi încerca.

Dar simt nevoia să vă spun ceva.

Vă mulțumim!

Vă mulțumim pentru omul pe care l-ați crescut.

Pentru educația pe care i-ați dat-o.

Pentru bunul-simț.

Pentru caracter.

Pentru că noi am avut privilegiul să-l avem coleg, lider și prieten.

Dacă Mihai a fost omul pe care l-am iubit cu toții, este și datorită dumneavoastră.

Roxana,

Dacă există un lucru pe care vreau să-l știi, este că Mihai vorbea despre tine cu aceeași mândrie cu care vorbea despre zbor. Iar pentru un om care a iubit aviația atât de profund, cred că nu există o dovadă mai mare a iubirii pe care ți-o purta.

Te pomenea des.

Inclusiv la muncă.

Și întotdeauna zâmbea când vorbea despre tine.

Iar eu te țin minte de la toate BIAS-urile la care veneai când erai în țară.

El, ditamai omul.

Tu, micuță.

Dar cu același foc.

Poate chiar mai aprigă decât el.

De fapt, tu erai forța lui Mig!

Întotdeauna mi-a fost clar cât de mult vă iubeați.

Iar șosetele albe, cu toate că ai încercat să-l dezveți de ele (ştim noi de ce şi în ce context), cred că au rămas până la capăt parte din ritualul lui.

Mihai,

Oamenii ca tine nu ocupă doar un loc într-o formație.

Ei ocupă un loc în sufletele celor din jur.

Așa ai fost tu.

Știu că nu-ți plac siropoșeniile, dar trebuie să o spun:

ai plecat.

Dar ai rămas atât de mult în noi.

Escadrila 902 nu va mai fi niciodată exact aceeași fără tine. 

Lumea noastră va fi mai săracă fără tine.

Golul pe care l-ai lăsat nu poate fi înlocuit.

Nu pentru că nu vor mai veni oameni buni.

Vor veni.

Dar oamenii nu se înlocuiesc.

Fiecare lasă în urma lui un loc pe care îl poate ocupa doar el.

Iar al tău va rămâne mereu al tău.

În toată durerea asta, ne bucurăm ca am avut privilegiul să te avem în viețile noastre.

Măi, băiatule… mi-e dor de tine!

Dacă există avioane în cer, până acum le-ai și găsit!

Iar dacă nu existau…

Probabil i-ai convins deja să construiască unele.

Pentru că…

N-au ei cer cât ai tu zbor.