27 DE PAȘI

Autor: Tibi Ușeriu

Notă: 9,4

Categorie literară: autobiografie, memorii

Citat preferat: „Până atunci, sunt în continuare convins, cea mai tare cursă de anduranță posibilă rămâne aceea a propriei noastre existențe. Nimic nu poate fi mai fascinant, mai imprevizibil, mai plin de acțiune și deopotrivă mai plin de speranță. Nimic nu poate fi mai prețios.”

Nu cred că am început cartea aceasta dintr-un impuls literar. A ajuns la mine pe ocolite, într-un an care ne-a resetat viața mai mult decât ne-am fi dorit. A fost, de fapt, prima carte citită de soțul meu după mult timp. El nu e cititorul clasic. Are alte pasiuni, alte forme de evadare. Dar uneori viața nu îți mai dă opțiuni și îți face loc, fără să te întrebe, și pentru lectură.

Fac parte din generația ’90, generația în care bătaia copiilor nu era o anomalie. Exista, se știa de ea, se trecea mai departe. Doar că, la mine, lucrurile au stat diferit. Nu am fost bătută niciodată. La mine era suficient ca tata să ridice tonul. Tocmai de asta, primele capitole din „27 DE PAȘI” m-au lovit frontal.

Să prinzi degetele copiilor la ușă. Să îi bați până curge sângele. Să nu poată merge la școală o săptămână. Și asta să poarte numele de educație.

Am citit cu revoltă, cu neputință, apoi cu o recunoștință care m-a surprins. Ai mei au reușit altfel. Le sunt profund recunoscătoare.

Viața lui Tibi Ușeriu e greu de dus într-o singură respirație: copilărie abuzivă, muncă în diferite țări, anturaje, „alba-neagra” în Gran Canaria, greșeli mari - din acelea după care, de obicei, nu mai urmează nimic bun. E o viață prea plină.

Pentru o secundă, viața mea mi s-a părut plictisitoare. Apoi mi-am dat seama că e cel mai frumos „plictis” posibil.

Nu am cunoscut foamea în copilărie. N-am muncit ca să am mâncare. Școala a fost un drept pe care l-am trăit din plin. Drumul meu a fost muncit, dar nu presărat cu umilință. Și da, m-am simțit binecuvântată. Nu cu superioritate, ci cu recunoștință.

Cartea e scrisă fără menajamente. Nu caută să fie frumoasă, ci adevărată. Are o sinceritate tăioasă, uneori inconfortabilă, și un limbaj viu, care te ține prins în poveste chiar și atunci când ai vrea să mai iei aer. Pe alocuri, mi s-a părut de domeniul fantasticului. Alteori, am avut impresia că citesc ficțiune. Și totuși, e o poveste reală, contemporană, românească.

Ce m-a marcat cel mai mult nu sunt ultramaratoanele. Nu Polul Nord. Nu performanțele aproape imposibile. Ci faptul că Tibi a reușit să se recompună după niște etape din care puțini ies întregi. Nu cred în explicații simple. Nu cred că suferința te face automat puternic. Nu cred că închisoarea te transformă magic într-un om invincibil. Cred că există ceva mai adânc. Un nucleu care nu moare. Altfel, nu se explică.

Cu siguranță, toate traumele și experiențele din viața lui au contribuit la ceea ce este astăzi. Dar nu e doar trecutul lui. E ceva acolo, în Tibi, care a existat mereu.

Să nu cedezi când viața din tine cedează… e o formă de anduranță psihică pe care nu știu dacă o pot înțelege pe deplin. Știu doar că o respect.

Cred sincer că este una dintre cele mai bune cărți citite de mine anul acesta. Nu pentru stil literar. Nu pentru că revoluționează ceva. Ci pentru că m-a atins. Și pentru că m-am gândit mult la ea după ce am închis-o. Mi-a fost milă de Tibi copilul. O milă care doare. Iar ce face astăzi mi se pare, onest, aproape imposibil.

Cartea e foarte bună pentru că e autentică. Pentru că vorbește despre un om care nu caută scuze pentru trecutul său, nu îl folosește ca alibi și nu îl cosmetizează. Și-l asumă. Și privește înainte:

„Nu regret niciodată nimic, nici măcar trecutul. Drumul adevărat e mereu cel care stă înainte.”

M-a impresionat profund capacitatea lui de a o ierta pe mama lui și de a construi, în timp, o relație bună. Nu știu dacă și pe tatăl lui l-a iertat. Poate nici nu contează. Uneori, bătaia doare mai puțin decât nepăsarea. Sau abandonul. Nu știu cum altfel aș putea numi un tată care își lasă copilul să trăiască într-un grajd, în timp ce el și noua familie locuiesc confortabil în casă.

Merită menționat și fratele lui, Alin Ușeriu. A fost acolo când a fost cel mai greu. L-a susținut. I-a pregătit un loc în lume atunci când a pășit din nou în realitate, după zece ani de închisoare. Frații aceștia… nu degeaba ni-i dă Dumnezeu.

Mi-a plăcut luciditatea cu care vorbește despre faimă. Despre cât de repede vine și cât de repede dispare. Despre tentația ei. Despre faptul că nu pentru asta faci lucrurile, dar că nu ești imun la ea. Fără poze frumoase. Fără piedestal.

Da, m-a atins personal când vorbește despre armată și despre mineri. Sunt parte din sistemul militar. Iar tatăl meu a fost miner. Bun și muncitor. Acolo am citit cu un mic nod. Dar mi-am amintit repede că fiecare vorbește din experiențele lui, nu din ale mele. Și că o carte nu are datoria să-mi protejeze mie identitatea. Din păcate, nu toate experiențele legate de armată sau de mineri sunt bune. Eu, din nou, am avut noroc.

„27 DE PAȘI” este o carte pentru oricine. Nici măcar nu trebuie să îți placă să citești ca să o citești. Trebuie doar să te apuci de ea.

Nu, Tibi nu e un erou. Și bine că nu e. Eroii sunt fără fisuri. El e dovada că poți. Că poți să greșești grav. Că poți să cazi. Și, uneori, să te ridici. Nu e garantat.

Ce a făcut Tibi nu este o rețetă. Nu este o promisiune. Nu înseamnă că toți „bad guys” se pot reinventa. Cartea nu promite nimic. Doar arată că, uneori, este posibil. Însă cu foarte multă muncă, disciplină și consecvență.

Prin mărturia sa, Tibi ne arată că greșelile, oricât de mari, nu trebuie să fie finalul. Nu îți garantează nimeni un final bun, dar îți arată că există o ușă, undeva, și că unii chiar reușesc să o deschidă.

Lecțiile sunt prea multe ca să fie enumerate. Și, poate, inutile de listat. Pentru că fiecare va lua altceva din ea. Pe fiecare îl vor marca alte fapte, alte cuvinte, alte personaje.

Pe mine m-a marcat ideea că omul nu este definitiv. Și că, uneori, dincolo de tot noroiul, rămâne ceva viu. Iar dacă acel ceva nu moare, există încă o șansă.

Am închis cartea cu două lucruri în mine: recunoștință pentru viața mea „plictisitoare” și respect pentru un om care a reușit să facă ordine în haosul lui — și să transforme totul în drum.

Tibi, ți-aș dori doar Cer senin în viața ta! Dar probabil nu ar fi nici o provocare fără pic de nor sau chiar furtună pe alocuri!

Ție, cititorule, îți urez doar spor la citit cartea! Va schimba ceva în tine!