Aici, cu excepția străzii principale amenajată special pentru turiști, oriunde te-ai plimba dai peste rufele întinse la soare, peste sculele de curățenie de pe lângă casă și peste uneltele de pescuit. Totul este la vedere deoarece nu există curți interioare, ci doar străzi înguste pe care oamenii locului le împart cu turiștii. Localnicii s-au obișnuit ca persoane străine să le invadeze zi de zi spațiul personal, să se fotografieze lângă casele lor, să colinde în orice ungher existent al insulei. 

Nu se mai sinchisesc deloc atunci când ei și orice obiect atât de banal oriunde altundeva devine aici subiect de fotografie, exponat de muzeu. Canalele ce traversează insula sunt înțesate de bărcile ce poposesc cuminți în fața fiecărei case, în așteptarea stăpânului să le scoată din parcare. Pentru ei normalitatea este să circule pe apă așa cum o facem noi pe uscat.

În Burano am găsit singurul loc de joacă pentru copii în curtea unei școli, însă era așa de aglomerat și de intim (toți se cunoșteau) încât nu am stat mai mult de cinci minute cu Ares.