Cum am ajuns să fiu pilot militar
Episodul 4
Când alegi sistemul militar, casa ta este mereu într-o valiză. Cel puțin pentru un timp. Nu poți să te stabilești, să ai un loc al tău pentru că nu știi ce urmează. Și de foarte multe ori, ca să avansezi în carieră, trebuie să ocupi anumite funcții care te obligă să schimbi reședința. Sau primești ordin și trebuie să te muți. Este un aspect pe care-l știam cu toții când am depus jurământul militar... Așa era și în cazul celor care urmam să mergem la Bacău. Era doar o altă perioadă de tranziție, dar nu știam cât va dura. Dacă doream să rămânem pentru supersonic, momentan aceasta era unica soluție. Între timp, unii dintre noi găsiseră iubirea vieții (cazul meu și al soțului), mulți se săturaseră de incertitudini și alții doreau cât mai aproape de casă. Atunci a fost un punct de cotitură în carieră pentru mulți dintre noi.
Atunci a fost clipa în care am renunțat la gândul de a deveni pilot de supersonic. Am stat și am analizat foarte bine toate opțiunile, am încercat să gândesc pe termen lung, am încercat să găsesc un echilibru între viața profesională și cea personală (pe care, sincer, până atunci o neglijasem) și am găsit cea mai bună variantă pentru mine: trecerea pe aeronava C-27J Spartan, cea mai nouă aeronavă din dotarea Forțelor Aeriene de atunci. Nu a fost o decizie ușoară. Renunțam de bună voie la visul de a fi pilot pe supersonic. Însă punând totul în balanță, am considerat că era cea mai bună decizie. În plus, mă încânta ideea de a zbura o aeronavă de transport precum C-27J Spartan. Aici aveam posibilitatea de a zbura foarte multe dincolo de granițe, de a executa un număr divers și complex de misiuni, de a zbura în echipaj. Simțeam că plafonarea, rutina era imposibilă la acest tip de aeronavă. Era o schimbare pentru mine, un nou început. Pe lângă toate acestea, urma să rămân aproape de iubitul meu de atunci, actualul meu soț, care își dorea tot Otopeni.
Am avut din nou noroc, s-a scos în acel an (2013) un singur loc la C-27J Spartan și a fost al meu. S-a dovedit din nou că nu învățasem degeaba în toți acei ani. Așa a început un nou episod din viața mea ca pilot militar. Alt oraș (București), altă bază aeriană, alți colegi, altă aeronavă, alt început, mai greu ca toate parcă! Însă în acel an, 2013, am devenit pilot militar pe aeronava C-27J Spartan!
În episodul 3 am povestit despre anii de academie, despre primele zboruri, despre sentimentele trăite.
În 2009 am început academia și până să ne dăm seama, în 2012 s-a terminat, cu bune și cu rele. Dintre cei 30 de studenți care am intrat, 28 am primit brevetul de pilot militar. Pentru supersonic mai rămăsesem doar jumătate, toți ceilalți fiind deja pe elicopter. Pentru ei decizia repartiției a fost un pic mai ușoară deoarece știau ce vor pilota în continuare, trebuiau doar să aleagă baza militară.
Pentru noi, supersoniștii, urma sa fie greu, așa cum se dovedise a fi în ultimii ani pentru toate generațiile de piloți militari. Eram piloți vizați pentru supersonic, dar care supersonic? F-16 era încă un vis, nu venise în țară și nici nu știam cât va mai dura, la MIG-21 nu erau locuri și resursă pentru atât de mulți piloți tineri. Așa că până la o nouă decizie, toată promoția urma să meargă la Bacău, să-și continue pregătirea în zbor pe IAR—99 ȘOIM. Pentru ce perioadă de timp? Nimeni nu știa să ne spună.
Trecerea pe fiecare aeronavă este dificilă, pentru că înainte de a pilota, te lovești de partea teoretică. Nu ai ce căuta la manșă până nu înțelegi aeronava pe care urmează să o pilotezi. Însă la Spartan m-am lovit de atât de multe necunoscute într-un timp foarte scurt. Țin minte și acum că m-a șocat numărul de manuale dedicate doar aeronavei și toate în limba engleză! Este mult mai greu să înțelegi, dar mai ales să reții în altă limbă! Acum mi s-ar părea ciudat să văd materia legată de aeronavă în limba română, dar atunci, vai, m-a terifiat! Nu știam de unde să încep! Pentru că pe lângă toate aceste manuale, veneau multe altele, reglementări, meteo, navigație etc. Exista o bază de cunoștințe asimilată în școală, dar din păcate insuficientă pentru acest tip de aeronavă, pentru acest tip de zbor!
Iar cabina!!! Câte contacte, câte sisteme, câtă digitalizare! Și eu învățată doar cu aparate analogice! Dintr-odată mi se făcuse dor de ceasurile mele din IAR-99 sau IAK-52. Aveam impresia că îmi va lua o veșnicie până voi reuși să învăț acea cabină și nu numai!
Știam că în aviație nu este ușor, dar parcă până atunci nu fusese niciodată atât de dificil! M-am simțit copleșită! Ritmul era total diferit de ceea ce știam eu din școală. Acolo, noi, elevii eram buricul pământului, toată activitatea se învârtea în jurul nostru. Instructorii erau dedicați 100% nouă! Aici, în baza aeriană din țară cu cele mai multe misiuni internaționale, instructorii aveau numeroase alte zboruri prioritare, zborul de instrucție neregăsindu-se printre ele. Iar timpul lor la sol în sălile de pregătire era aproape nul. Trebuia să învăț singură, să întreb pe cine era disponibil, să prind „din zbor” una alta. Trebuia să fiu orientată, să mă învăț cu sintagma „totul este în dinamică”. Mă amețea ritmul de muncă: zilnic veneau misiuni ce trebuiau executate cât mai rapid, astfel totul se reorganiza, ziua de zbor se schimba complet de la o oră la alta.
Eu stăteam cuminte în banca mea și învățam partea teoretică, însă în jurul meu era de multe ori o forfotă continuă. Pentru că de cele mai multe ori această forfotă era pentru salvarea unei vieți omenești! Aici am simțit pentru prima dată bucuria colegilor care se întorceau din misiuni umanitare realizate cu succes. Contribuiau prin tot efortul depus la binele societății. Dincolo de toată oboseala de pe chipul lor, se vedea licărul de bucurie din ochi. Ei chiar serveau patria într-un mod atât de frumos. Cu toate acele manuale în față, mi-am dorit să fiu ca ei. Să învăț oricât ar fi nevoie, să trag cu dinții de mine când simt că nu mai pot, numai să fiu ca ei la un moment dat! Să nu zbor doar de dragul de a zbura, să fiu utilă în ceea ce fac!
Anul 2013, primul an la Spartan a fost crimă și pedeapsă! A fost foarte greu din toate punctele de vedere! Și nu au urmat alții mai ușori! Mereu a fost și este de învățat! Nu există să știi tot! Nimeni nu te menajează! Este o meserie frumoasă, dar deloc ușoară!
Și totuși acest an, 2013, intitulat „crimă și pedeapsă”, are o încărcătura specială pentru mine. În acel an, la cei 23 de ani, am primit brevetul de pilot militar pe aeronava C-27J Spartan! Era o realizare foarte mare pentru mine și o promisiune făcută mie că voi da tot ce am mai bun în această meserie aleasă cu sufletul! Din acest punct începea cu adevărat drumul meu în aviația militară.
Aceasta este, povestea pe scurt, a copilei și apoi tinerei Diana, care a făcut tot ce i-a stat în putință să devină pilot militar. Și a reușit! Povestea continuă și astăzi, nu s-a oprit în 2013. Abia din acel an am început cu adevărat să înțeleg cum este să fii pilot militar. Însă continuarea este cu totul altă poveste. Poate cândva îmi voi face curaj să scriu și continuarea…
Până la un nou articol, vă doresc Cer senin!
P.S. : Cei care nu ați citit episoadele 1,2 și 3 le găsiți cu un simplu click aici: