Cum am ajuns să fiu pilot militar
Episodul 2

De ce afirm că istoria s-a repetat?

Deoarece am luat decizia să devin pilot militar tot într-o fracțiune de secundă, tot la o întâlnire în plen. Doar că de data aceasta, eram în aula liceului militar, purtam deja uniformă, iar în fața noastră se afla un pilot de MIG-21. Scopul lui nu era să ne convingă să optăm pentru aviație. Nici nu am fi avut toți locuri! El dorea să ne prezinte o frântură din ceea ce face, cu bune și cu rele, ca să știm la ce să ne așteptăm, ca să ne facem o idee dacă ni s-ar potrivi! Vorbea cu atâta patos, se vedea că îi place foarte mult ceea ce face! Și purta combinezonul în același timp elegant, dar relaxat. Priveam fascinată la el, la siguranța cu care vorbea, la degajarea lui.

Nu am reținut ce a spus, cu excepția propoziției de la finalul discursului: „Dacă pentru majoritatea oamenilor cerul este limita, pentru noi, piloții, cerul este doar începutul.” De atât a fost nevoie! Un fitil s-a aprins în sufletul meu, până a devenit adevărată văpaie! Am ieșit din sală convinsă că luasem decizia cea mai bună! Nu merita oare să încerc să ating la propriu înălțimi nebănuite? Nu mi-am dorit de mică să țintesc cât mai sus? Mi se oferea ocazia și nu aveam de gând să o ratez! Până la urmă, ce putea fi mai frumos decât să zbori? Aveam de gând să cunosc și eu sentimentul.

​

Din păcate, doar două lucruri nu țineau de mine: alocarea de locuri pentru fete la piloți în acel an (2009) și vizita medicală. Din fericire, am avut noroc în ambele cazuri. Mai departe, mi-am făcut treaba cât să ocup un loc din cele scoase. Astfel, la finalul clasei a XII-a, după Bacalaureat și admiterea la Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, am schimbat uniforma de elev de liceu militar cu cea albastră, de aviație! Însă acesta s-a dovedit a fi doar începutul...unul albastru și senin, unul în care urma să îmi capăt propriile aripi!