Ultimii martori

Autor: Svetlana Aleksievici

Notă: 9

​

Categorie literară: 

​

Citat preferat: -

​

„Ultimii martori” este a treia carte a autoarei pe care o citesc (celelalte două sunt: Războiul nu are chip de femeie și Rugăciune pentru Cernobîl).

Și aceasta este tot despre durere, despre pierdere, despre trecut. Dar zdruncină și mai tare ca celelalte. Pentru că cei care povestesc despre trecutul lor sunt chiar ultimii martori ai războiului. Sunt cei care atunci erau copii. Cei care abia înțelegeau ce este viața și brusc moartea i-a înconjurat de pretutindeni.

Ultimii martori sunt copii bieloruși din cel De-al Doilea Război Mondial. Dar mărturiile lor ar putea fi a oricărui copil care a trăit războiul, indiferent de naționalitate. Pentru că acest război nu a dus nimic bun nimănui…

De ce citesc despre acest subiect atât de dureros? De ce mă încarc cu atâta suferință? De ce recomand astfel de lectură? Pentru că este nevoie să nu uităm ce face ura, ce aduce un război. Pentru că este un mod de a-mi aminti ce norocoși suntem. Pentru că astfel învățăm cât de valoroasă este pacea. Pentru că astfel de cărți prezintă adevărata față a istoriei.

Multe povești sunt ale unor adulți care atunci aveau doar 2-3 ani. Ce își poate aminti un copil atât de mic? Își amintește groaza, își amintește foamea, își amintește cum arată moartea…își amintește mai multe decât am putea bănui. Pentru că războiul nu a durat câteva luni, ci câțiva ani în care ei au crescut și au înțeles tot mai multe… Iar cei mai mari au totul atât de clar în suflet…să fii martor la uciderea tuturor membrilor familiei și să nu poți face nimic. Dacă nu mureau de mâna dușmanului, sufereau de foame, de boli, de dor.

Da…ceea ce am citit în această carte pare produsul imaginației. Ce bine ar fi fost…

Din păcate, este realitatea din spatele frontului. O realitate pe care au trăit-o milioane de copii…

Mă uit la carte, mă uit la taste, din nou la carte…nu am prea multe să vă scriu că mi-e teamă că o vă sperii. Dar vreau s-o fac pentru cei care nu căutați doar povești vesele, cu happy end. Vreau să scriu câteva rânduri ca omagiu pentru toți cei care au supraviețuit unui război în care nu au avut nici o vină…

Următorul paragraf te va lămuri cu siguranță dacă poți s-o citești sau nu:

​

„E război…Dar noi trebuie să arăm…

Mama, sora și fratele meu au plecat la câmp să semene in. N-a trecut mai mult de o oră, că au venit fuga femeile:

-Dunia, i-au împușcat pe ai tăi. Sunt întinși pe câmp…

Mama era pe răzor, iar din sac curgeau semințe. Fusese ciuruit de gloanțe…

Am rămas singură cu un nepoțel al meu. Sora mea născuse recent, iar soțul ei era la partizani. Doar cu băiețelul ăsta…

Eu nu știam să mulg vaca. Sărmana mugește în grajd, simte că nu e femeia care o mulge. Câinele urlă toată noaptea. Și vaca la fel…

Bietul copilaș se târăște la mine, vrea să sugă lapte…Mi-am adus aminte cum îi dădea de mâncare sora mea…Îi întind sfârcul, el molfăie și adoarme. Eu nu am lapte, dar el obosește de efort și adoarme. Unde a răcit? Cum s-a îmbolnăvit? Sunt și eu mică, ce să înțeleg? Tușește, tușește și n-are ce mânca. Vaca ne fusese deja confiscată de polițai.

Și a murit copilașul. A gemut ce a gemut și a murit. Deodată nu se mai aude nimic dinspre el. Ridic cârpele, e negru tot, doar fetișoara i-a rămas albă. O fetișoara albă, iar el negru tot.

E noapte. Ferestrele sunt negre. Unde să mă duc? Am să aștept dimineața. O să-i chem pe oameni. Acum stau și plâng că nu e nimeni în casă, nici măcar copilașul ăsta. Când s-a crăpat de ziuă, l-am pus într-un cufăraș… De la bunicul ne rămăsese un cufăraș în care își ținea el instrumentele, mic cât un pachețel. Îmi era frică să nu vină pisicile sau șobolanii să-l mănânce. Era așa de mititel, chiar mai mic decât atunci când trăia. L-am învelit într-un ștergar curat și l-am sărutat.

Cufărașul era chiar pe mărimea lui…”

​

Ceea ce ai citit mai sus este mărturia unui copil de numai 11 ani.

Este doar una din zecile de mărturii care alcătuiesc cartea. Și nu este cea mai dureroasă…

Cam atât. Dar sper să fie suficient pentru ca tu să poți lua o decizie. O vei citi sau nu?