​

Dacă este ceva ce nu îmi place la acest proiect de suflet, paperwings.ro, este faptul că trebuie să scriu la tastatură. Urăsc acest aspect atât de necesar zilelor noastre, am impresia că îmi fură orice notă de personalitate, de creativitate, de entuziasm. Nu îmi pot aduna ideile în fața monitorului, nu îmi găsesc cuvintele în fața tastelor, nu reușesc să găsesc pic de bucurie în sunetul rece al degetelor care lovesc literele fără viață. Din acest motiv, toate poveștile mele prind contur pe o coală albă de hârtie.

​

Scrisul de mână mă definește în tot ceea ce fac. De când mă știu, am învățat cu stiloul în mână, indiferent de materie. Îmi place să scriu ceea ce vreau să rețin, să fac schițe, rezumate, să trasez cuvinte cheie, să rezolv probleme. Totul se întâmplă pe hârtie. Chiar și listele pentru cumpărături, planurile pentru ziua de mâine sau următoarele titluri pentru blog se regăsesc tot scrise de mână undeva pe una din numeroasele agende pe care le am sau pe un simplu bilețel. Nu mai pomenesc de fiecare recenzie sau articol pe care voi îl regăsiți aici. Știu că muncesc cumva de două ori, dar scrisul de mână nu este despre trudă, ci despre relaxare, inspirație, creație. Aș putea să fac asta o zi întreagă fără oprire...să fiu doar eu, o coală și un pix.

​

Nu mă pot lăuda cu cel mai frumos scris de mână, dar categoric nici cel mai urât. Poate doar din familie este pe la coada clasamentului. Mama și sora mea au un scris caligrafic, pe care ți-e mai mare dragul să-l citești. Parcă au studiat caligrafia, atât de egale și de elegante sunt literele lor.  Al meu este copilăresc, cu litere de mână frumos rotunjite atunci când nu mă grăbesc, sau foarte înclinat și mărunt atunci când viteza trebuie să fie un factor cheie. Însă mi-e drag, este al meu și mă definește atât de bine.

​

Dacă am avut de ales cum să mă exprim, mereu am ales calea scrisului, deși nu stau deloc rău nici la capitolul oratorie. Simt că prin scris sunt mai sinceră ca oricând, că iese la iveală cu adevărat Diana. Și îmi place ideea că ceea ce este scris va deveni cumva o amintire palpabilă pentru mine sau pentru cei pentru care scriu. Va rămâne acolo, peste ani!  La fel de mult îmi place când recitesc jurnale, povești, frânturi de gânduri de când aveam 10, 14, 20, 25 de ani. Parcă de fiecare dată redescopăr o altă Diana, o Diana pe care o uitasem. Recitind crâmpeie din mine, îmi dau seama cum am evoluat de-a lungul anilor. Uneori îmi place ce descopăr, alteori nu. Îmi plăcea parcă mai mult de Diana mai mică, mai curajoasă, mai hotărâtă să lupte contra vântului dacă era nevoie. Ceva, undeva, s-a pierdut pe parcurs.

​

Scrisul de mână mă ajută să mă răcoresc atunci când am avut o zi proastă. Este ca un fel de spovedanie cu mine însămi, un fel de vindecare cumva. O dată ce furia, supărarea, neputința se revarsă pe hârtie, mă simt eliberată și găsesc mai ușor un sens pentru ceea ce s-a întâmplat, realizez mai repede unde am greșit, dacă am greșit. Și ce bine este când pot să descriu fericirea mea în cuvinte, când reușesc să ofer un sens scris sentimentelor, emoțiilor. Parcă toată bucuria se amplifică cumva. Și nu, nu sunt deloc introvertită! Scrisul de mână nu este acel refugiu unde mă ascund de societate, unde îmi canalizez emoțiile de orice fel! Sunt cât se poate de extrovertită! Însă scrisul de mână este un instrument care mă ajută să mă cunosc mai bine, să mă exprim mai bine, să gândesc mai ușor. A devenit mai mult decât o simplă abilitate învățată în școală, a devenit un hobby, o pasiune, un mod de fi.

​

Însă lăsând la o parte atașamentul meu pentru scrisul de mână, cred că oricine ar trebui să știe să scrie de mână. Chiar cred cu adevărat tot ce se afirmă despre scrisul de mână: te ajută să gândești, dezvoltă limbajul, îmbunătățește memoria și abilitățile motorii și are efect de calmare. De asemenea, sunt convinsă că scrisul de mână te ajută să înveți să citești mult mai repede și mai corect. Are doar beneficii, nici un dezavantaj. Ar trebui ca toți să-l folosim mai des și mai ales ar trebui să îi încurajăm pe cei mici să învețe să scrie de mână, indiferent de nivelul de tehnologizare pe care-l vom atinge. Din punctul meu de vedere, nu este normal să știi să folosești laptopul la un nivel avansat, să scrii fără probleme folosind tastatura, dar să te poticnești când ți se pune un pix în mână. Pentru mine, tot un fel de analfabetizare se numește. Sunt lucruri, obiceiuri, abilități la care nu ar trebui să renunțăm niciodată indiferent de cât de mult evoluăm în alte domenii. Scrisul de mână este unul dintre ele. Dacă-l pierdem, nu evoluăm, ci regresăm!

​

Scrisul de mână este mai mult decât un mod de exprimare, de învățare. Este un simbol al educației, este amprentă personală, este oglindă a personalității. Scrisul de mână face bine, numai bine! Hai să-l promovăm mai mult!

​

Cer senin!