Rugăciune pentru Cernobîl

Autor: Svetlana Aleksievici

Notă: 9

Categorie literară: non-ficțiune, mărturii reale

Citat preferat: „Atomul militar înseamnă Hiroshima și Nagasaki, iar atomul pașnic înseamnă un bec aprins în fiecare casă. Nimănui nu-i trecea atunci prin minte că atomul militar și cel pașnic sunt gemeni. De-un neam. Ne-am deșteptat, toată lumea s-a deșteptat, dar după Cernobîl. Astăzi bielorușii, ca niște „cutii negre” vii, înregistrează informații pentru viitor. Pentru toți.”

Cernobîl, cea mai mare catastrofă nucleară a tuturor timpurilor, a revenit pe buzele noastre datorită miniseriei televizate de la HBO, Cernobîl, considerat cel mai bun serial din toate timpurile. Toți știam câte ceva despre Cernobîl, dar prea puțin. Filmul a dezvăluit aspecte care au îngrozit, au șocat o lume întreagă. Eu nu l-am văzut. Nu încă. Am vrut să citesc întâi cartea care a inspirat filmul. Și nu am fost pregătită pentru ea...Dar poți oare să fii pregătit pentru așa ceva? Dar ce să mai spunem despre cei care au trăit evenimentul? Despre cei care trăiesc consecințele lui? Răspunsul la aceste întrebări ni-l vor oferi chiar ei, oamenii Cernobîlului.

Dar dacă nu vreți să citiți despre moarte, mai bine renunțați! Luați altă carte! Pentru că aici nu putem nega realitatea, ci doar să ne izbim dureros de ea...

În loc de rezumat

Subiectul este deductibil încă din titlu: dezastrul nuclear de la Cernobîl. Dar nu veți descoperi nici o statistică, nici o analiză a dezastrului, nimic formal! Nu veți elucida cine, de ce, cum. Nu veți înțelege foarte mult fila de istorie numită Cernobîl!

Rugăciune pentru Cernobîl oferă altă perspectivă, cea umană. Veți cunoaște evenimentul prin ochii celor afectați în mod direct. Veți citi doar sentimente. Nu veți găsi nimic poetic, ci doar durere, una cât se poate de reală. Amintirile celor care au ales să nu se mai teamă, și care au hotărât să vorbească nu sunt cunoștințe despre evenimentul în sine. Ei nici acum nu înțeleg ce s-a întâmplat atunci. Știu doar că viața lor se împarte înainte și după Cernobîl. Sunt doar cuvintele unor oameni simpli ce au trăit ceva ce a depășit sfera lor de cunoaștere. Și nimeni nu i-a îndrumat. Veți citi despre necunoaștere!

Mărturiile sunt de multe ori fără noimă, mai mult monologuri decât dialoguri. Logica lipsește din firul poveștii lor...Trec de la o amintire la alta, stările de spirit oscilează permanent. Vorbesc singuri, privind parcă în gol sau la filmul vieții lor. Acesta este subiectul cărții: frânturi din viața celor pentru care „Cernobîl nu este o metaforă, un simbol, este casa lor.”

Gânduri, sentimente

Înainte că citesc cartea, știam că Cernobîl a fost echivalentul a 500 de bombe nucleare, de mărimea celor de la Hiroshima și Nagasaki. Știam că a distrus mii de vieți omenești și cauzele sale sunt încă prezente. Auzisem de la părinți de efectele devastatoare nu doar asupra omenirii, ci asupra a tot ce ne înconjoară. La 30 de ani știam că Cernobîl este un cuvânt ce inspiră teamă.

După ce am citit cartea, am înțeles că Cernobîl este un eșec al omenirii. Am devenit neputincioși în fața răului creat de propriile mâini. Cineva a vrut să fie Dumnezeu, dar a uitat să creeze și un scenariu în cazul în care lucrurile scapă de sub control. Iar inevitabilul s-a produs! Lipsa de reacție a creat timpul necesar ca dezastrul să se întindă nu doar peste aici și peste acum, ci peste aici, atunci, acum și peste viitor.

Am descoperit cu amărăciune că Cernobîl este încă o rană vie, care sângerează...o rană pe care o au copii care atunci nici nu erau născuți...Cernobîl a devenit o stare, un mod de a trăi. Cernobîl a fost un act de eroism sinonim cu sinuciderea...Cernobîl nu este doar o amintire, ci o proiecție în viitor.

Dar înainte de toate, Cernobîl ar trebui să fie o lecție învățată! Pentru noi toți! O fi așa? Mă tem că din păcate, nu! Mi-a luat ceva timp că citesc cartea...uneori eram nevoită să reiau fragmente pentru a înțelege mărturia, povestea. De multe ori am avut senzația că citesc cuvintele unor persoane care nu mai au contact cu realitatea. Am avut numeroase momente când rămâneam pironită în fața paginilor încărcate de imagini ce păreau desprinse dintr-un film SF. Și totuși, lângă atâta durere, localnicii își amintesc ce frumoasă era natura, ce veselie era în aer în acele zile. Nimeni nu îi informase despre pericolul real. Iar când au aflat, majoritatea nu a vrut să creadă!

Iar iubirea! S-a dovedit mai puternică decât orice război invizibil și indestructibil. Iubirea nu a ținut cont de radiații, de atomi, de moarte...Fie ea iubirea pentru persoana dragă, fie ea iubirea pentru patrie!

Mă așteptam să nu citesc o odisee a fericirii. Mă pregătisem cumva să parcurg mărturii îndoliate, revoltate. Însă a durut mai mult decât credeam.

Recomandări

Poate doar empatizând cu durerea, vom învăța ceva din tot ce a reprezentat calamitatea din 26 aprilie 1986. Pentru că atunci, se pare, a fost mai prețioasă imaginea unei țări decât viața propriilor oameni...Este insuportabil să accepți eșecul, însă poți să trăiești văzând cum se sting lent și dureros suflete ce puteau fi salvate. S-a schimbat ceva de atunci? Am înțeles oare că „cei care nu au învățat din istorie sunt condamnați să o repete”?

O recomand ca pe o lecție despre atât de multe lucruri...dar mai ales despre eternitate: „Cernobîl este, înainte de toate, o catastrofă a timpului. Radionuclizii aruncați deasupra pământului nostru o să reziste cincizeci, o sută, două sute de mii de ani. Și mai mult. Din punctul de vedere al vieții omenești, sunt veșnici. Și atunci ce putem pricepe? Oare stă în puterea noastră să înțelegem sau există un sens în acest lucru groaznic, necunoscut nouă?”

Până data viitoare, Cer senin!