România Frumoasă
Viața la sat

Sunt o norocoasă.

Sunt o norocoasă pentru că am avut bunici la sat, iar cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt cele din vacanțele de vară petrecute la țară. Deși traiul era mai greu și condițiile mult mai precare, viața era minunată și oamenii atât de buni. Abia așteptam cele trei luni de vară în care să arunc încălțămintea din picioare, să colind ulițele în tălpile goale, să redescopăr fiecare cotlon al satului. Abia așteptam să am timp, să împart zilele lungi de vară cu prietenii mei din sat. Eu tânjeam după viața lor, ei după a mea. Eu visam la sat, ei la oraș. De ce îmi plăcea atât de mult la țară? Abia acum am început să pricep cu adevărat!

IMG_0684.jpg

Am realizat că îmi este atât de dor de copilărie la sfârșitul acestei veri, când am fost turist în România. Timp de două săptămâni am colindat pe ici, pe colo, dar ceea ce îmi stăruie cel mai pregnant în minte din întreg itinerariul este tihna satului românesc, câmpurile sale verzi, căldura oamenilor și simplitatea vieții lor. Am ajuns prin câteva sate din Maramureș și din Transilvania, unele deja devenite celebre, altele uitate de lume. Însă toate mi s-au părut la fel de frumoase. Toate emanau cumva un soi de demnitate. Sentimentele încercate pe parcursul acelor zile au fost diverse, doar unul a fost comun: dorul.

Mi s-a făcut dor de bunicul, de ochii lui albaștri, de vocea caldă și de răbdarea lui infinită. Fiecare asfințit îl găsea în același loc:  pe prispă cu nasul într-o carte. Și noi, nepoții, pe lângă el. Pentru că nimeni nu povestea așa cum o făcea el: cu haz, cu patos, cu tâlc. Ne iubea pe toți și noi îl iubeam pe el!

Mi-a fost dor de zarva copiilor de odinioară. Acum, la sat domnește liniștea, prea multă liniște...nu mai vezi tineri la țară, sau cel puțin prin satele prin care eu am fost. Au rămas bătrânii. Mă urmărește privirea calmă, dar tristă a domnului care mi-a povestit cu glasul tremurând că satul nu mai are copii și uneori liniștea doare. Școlile sunt pustii, casele goale. Se mai aude doar huruitul căruței, mugetul vacilor și cântecul cocoșului. Și câte o știre de la vreun radio. Dar glas de copil...prea rar și prea încet.

Îmi era dor să am timp. La sat timpul oprește din goana lui. Ba mai mult, pe alocuri chiar a încremenit. Am simțit în zilele acelea că și eu am încetinit ritmul, că mi-am limpezit gândurile, că orele s-au scurs mai lent. La sat nimeni nu se grăbește, nimeni nu se agită, și cel mai important, toți au timp să dăruiască timp.

IMG_3026.jpg
IMG_2718.jpg

Se spune că veșnicia s-a născut la sat. Nimic mai adevărat. Dar eu aș completa. Și bunătatea s-a născut la sat. M-a mișcat sincer amabilitatea, răbdarea, modestia oamenilor întâlniți. Și nu am cum să nu remarc că toți cei pe care îi cunosc și au copilărit la țară, la sat, sunt oameni tare buni: mai generoși, mai atenți, mai empatici. Nu aveți aceeași senzație?

IMG_3374.JPG

Viața la sat are un parfum aparte. De fapt nu doar unul, ci un spectru olfactiv întreg. Chiar și căldura din sobe are propria-i mireasmă. Iar peisajele mi-au topit inima: coline verzi, căpițe răsfirate ici colea, livezi, grădini, căsuțe simple, porți impresionante pe alocuri (doar e Maramu’) și locașuri sfinte cu arhitectura specifică zonei. Totul este simplu, nimic nu este grandios, însă tocmai această fuziune firească a naturii cu satul mă mișcă atât de mult. Nimic nu este forțat, ci totul natural, armonios. Și fiecare trăire este amplificată de firesc, de bunătate, de respect pentru tradiții. Cu siguranță sunt subiectivă și amplific frumosul, tranformându-l în idilic. Dar este normal cumva. De vină este sentimentul de apartenență.

Pentru că despre asta este vorba. Sau cel puțin în cazul meu. Nu pot să scriu despre România oricum, nu pot să descriu doar locuri. România este mai mult decât atât. Este despre oameni, despre stări, despre valori. Este despre mine, despre tine, despre toți cei dragi. Iar satul românesc face România mai frumoasă datorită simplității, generozității, autenticității sale. Cele câteva zile petrecute dintr-un sat în altul mi-au reamintit de ce spunem că fericirea vine din lucrurile mărunte: apusul surprins din vârful unei căpițe de fân, gustul turtei coapte pe plită, mânatul vacilor pe ulițele satului la final de zi, bucuria copilului meu de patru ani care tocmai a văzut de unde vine laptele, zâmbetul știrb al bunicului care își vede curtea plină de nepoți, parfumul fumului ce-și caută nestingherit drumul pe horn. Toate acestea par atât de mici, dar căpătă proporții uriașe în suflet.

IMG_2262.jpg
IMG_0584.jpg

Îmi era dor să colind prin România. Îmi era dor să îmi amintesc de ce iubesc România. Îmi era dor de căldura, de modestia oamenilor. Poate am avut noroc să nimeresc doar în sate de oameni gospodari. Poate am vrut să văd doar lucrurile frumoase. Tot ce știu este că mi-a făcut atât de bine să văd România frumoasă, România autentică, România rurală. Sătucele din Maramureș și din Transilvania păstrează frumosul în forma lui arhaică, simplă, decentă. Sunt petece desprinse din povești, sunt tablouri de rară frumusețe, sunt portrete ale generozității și ale înțelepciunii bătrânești. Sunt unguent pentru suflet, sunt povață pentru cei mereu grăbiți, sunt folclor.

IMG_3054.jpg
IMG_3454.JPG
IMG_3048.JPG

Și totuși nu ai cum să nu pleci cu un gust amar. Pentru că satul devine din ce în ce mai pustiu...Veșnicia s-a născut la sat, dar oamenii nu sunt veșnici. Tinerii pleacă. Turiștii vin, se bucură și pleacă. Bătrânii pleacă și ei rând pe rând într-o lume mai bună...Și atunci satul românesc cui va rămâne? Datini, tradiții, meșteșuguri, toate acestea, moștenirea cui vor fi?

Până data viitoare, vă doresc Cer senin!