Arcul de Triumf

Autor: Erich Maria Remarque

Gen literar: ficțiune clasică, dramă istorică

Nota mea: 8,5

Citat preferat: „Un exilat nu mai aparține nimănui. Poate trăi oriunde, dar nicăieri nu e acasă.”

E ceva în clasici… cum știu să se joace cu cuvintele, să descrie, să transmită stări. Mai puțină acțiune, mai mult simțământ. Doar că la mine nu a funcționat pe deplin acum. M-a prins greu în mrejele ei. Mereu dau vina pe stare, dar poate că e efectiv prea mult sau prea puțin pentru mine.

Despre carte

Ravic, medic german refugiat în Franța, duce o viață grea, trăind cu un trecut care îl apasă. Singura lui alinare este să opereze ilegal – nu are acte, dar este atât de bun încât medicii francezi își lasă pacienții pe mâinile lui, iar apoi își asumă meritele și onorariile.

Ravic nu caută decât supraviețuirea. Până când o întâlnește pe Joan. La început i se pare lipsită de interes, vrea chiar să scape de ea. Apoi totul se schimbă și trăiește alături de ea sentimente puternice, incompatibile cu viața pe care o duce un refugiat. El – profund, inteligent, greu încercat de război. Ea – superficială, dependentă de siguranță și confort. Mi s-a părut nepotrivită pentru el, ba chiar antipatică. El e mult prea profund pentru ea.

Impresii personale

Cartea m-a plictisit pe alocuri. Scurt și la obiect! Deși abundă în descrieri superbe și stări bine zugrăvite, pentru mine a fost prea liniară. Am avut momente când am vrut să evadez din propria evadare a lecturii. Nu mi-a ținut mintea complet ocupată.

Punctul forte e stilul narativ – o profunzime de parcă ar scrie un înțelept. Parisul e descris magnific, cu tot farmecul lui irezistibil, dar și cu fețele mai întunecate. Remarque zugrăvește foarte bine atmosfera interbelică: refugiați care încearcă să supraviețuiască, indiferența Franței înainte de al Doilea Război Mondial, oamenii care nu credeau că va veni atât de repede un nou conflict.

Finalul salvează mult. Are dramatism, realism și intensitate. În alt context, m-ar fi întristat. Acum m-a revigorat, parcă m-a scos din letargia de peste 500 de pagini.

E o operă frumoasă, foarte bine scrisă, dar nu pentru mine acum. Nu mi-a crescut pulsul, nu m-a ținut captivă. Am apreciat stilul, profunzimea și realismul, dar am simțit-o ca pe o lectură greoaie.

Recomand sau nu?

O recomand dacă îți plac romanele clasice cu descrieri bogate și profunzime psihologică. Dacă vrei ritm alert și acțiune, s-ar putea să te piardă pe drum. Eu nu regret că am citit-o, dar cred că e o carte care cere dispoziția potrivită.

Cer senin și spor la lectură!