Autor: Kate Morton

​

Notă: 9,5

​

Categorie literară: ficțiune, mister

​

Citat preferat: „Hora pars vitae. Fiecare oră face parte din viață.”

​

Din când în când simt nevoia să citesc romane cu care știu sigur că nu voi da greș. După câteva lecturi mai greoaie, care m-au plictisit, m-au obosit sau care nu au stârnit în mine nici un sentiment, încerc să merg la sigur. La fel mi se întâmplă și când am perioade mai dificile în care nu-mi găsesc echilibrul emoțional. Apelez la autori despre care știu că au reușit fiecare dată să mă poarte departe de lumea reală fără prea mult efort. Nu am nevoie de cărți complexe, ci de povești vii, întortocheate, care să-mi țină mintea ocupată, dar cumva relaxată. Iar una dintre opțiuni este Kate Morton.

„Fiica ceasornicarului” este ultima carte a autoarei pe care am citit-o, dar promit să revin și cu recenzii despre celelalte. Deși își păstrează stilul în tot ce am citit până acum, deși nu mă surprinde cu modul ei de abordare, reușește mereu să mă captiveze. Fiecare carte este unică prin intriga și prin imprevizibilul contextului. Abia aștept să văd ce se ascunde dincolo de titlu.

​

Detalii despre conținut

​

Sfatul meu, în cazul acestui roman, mai ales dacă este primul pe care-l citiți al lui Kate, este să-i acordați timp deoarece începutul poate fi derutant. Sunt mai multe fire narative, mai multe bucle temporale, fiecare cu propriile personaje. Deși par să nu aibă nici o legătură între ele, toate detaliile sunt de fapt piesele unui puzzle. Un puzzle pe care doar tu, cititorule, și personajul principal veți ști să-l rezolvați:

-2017: Elodie Winslow este o arhivistă care dă din întâmplare peste o geantă foarte veche. În ea găsește schița unei case și fotografia unei tinere frumoase. Casa din schiță se potrivește perfect cu casa dintr-o poveste a copilăriei ei, iar tânăra îi trezește un amestec ciudat de sentimente. Așa că este intrigată să afle povestea lor...

-1940: Juliet, văduvă de război, mamă a trei copii, se retrage din tumultul Londrei într-o casă la țară. Aici își găsește liniștea și își rememorează zilele tinereții.

-1928: Leonard Gilbert, supraviețuitor al Primului Război Mondial, se refugiază într-o casă la țară în speranța că își va vindeca rănile sufletești. Descoperă însă că noua sa locuință are un trecut interesant, despre care va scrie o carte...

-1899: Ada, se trezește abandonată de către părinții ei la o școală de fete, dintr-un sătuc nu departe de Londra

-1862: Lilly Milligton este o tânără de șaptesprezece ani, cu un trecut dureros. Ea ajunge să se îndrăgostească de Edward Radclife, un pictor cu potențial al acelor timpuri. Locul ales să o picteze este o casă undeva la țară.

​

Pare că nimic nu are legătură cu nimic... Așa-i? Singurul amănunt care pare comun este o casă...Da, o casă devine laitmotivul întregului roman...Casa de la Birchwood este loc de tihnă pentru toți ce-i trec pragul, loc mistic datorită miturilor ce o aduc în vizor, este locul ce leagă toate personajele. Toți ajung să o iubească, deși trecutul ei este tulburător.

​

Minusuri și plusuri

​

Fiecare capitol citit deschide o cutie a Pandorei, se construiește intrigă peste intrigă și când crezi că ai descoperit misterul, toată situația ia altă întorsătură!  Ești mereu ca pe ace! Încerci să găsești sensul rotițelor ce învârt mecanismul timpului, încerci să descoperi piesa care blochează ansamblul din mintea ta. Cauți liantul între toate aceste perioade temporale. Ești ca un ceasornicar atent la cel mai mic detaliu... Așa percep eu o carte bună!

​

Londra, Tamisa, casa de la Birchwood sunt descrise atât de amănunțit, de real, încât eu, cititorul, am pășit prin iarba înaltă și verde din jurul casei, am auzit scârțâitul scărilor întunecate, am simțit vântul prin păr, m-am pierdut prin forfota din marea capitală. Cuvinte nu plămădesc doar imagini, ci senzații. Iar salturile în timp devin atât de naturale la un moment dat, încât este un fleac să ții pasul cu atâtea fire narative. Ceea ce părea greu la primele capitole, devine parte din farmecul cărții.

Dacă este ceva ce nu mi-a plăcut este finalul. După atâtea intrigi și puncte culminante, deznodământul a fost prea sec, prea scurt. Parcă brusc, naratorul s-a plictisit și nu a mai avut chef, și-a pierdut entuziasmul. Eu așa am perceput! După o așa incursiune în timp, merita ceva mai bun.

​

Gânduri, personaje și citate

​

Așa cum menționam chiar la începutul recenziei, nu am căutat o carte care să lase amprente în suflet, ci una care să mă prindă în intriga ei fără să analizez prea mult, fără să aprofundez. Doream doar să fiu purtată pe aripi de poveste. Uneori doar de asta am nevoie. Și am primit exact ce căutam. Categoric am avut și de învățat de la fiecare personaj, din fiecare experiență.  Și dacă ar fi să îmi aleg un personaj preferat...cred că aș alege Juliet! Forța ei de a merge mai departe când toți dau înapoi, dorința de a face o lume mai frumoasă pentru cei trei copii, independența sa într-o lume unde bărbatul decide, toate acestea m-au cucerit.

​

Aproape toate personajele sunt pozitive, numai contextul este unul nefavorabil. Iar unele paragrafe sunt de pus în ramă:

„Să riște și da, uneori chiar să dea greș. Să accepte că viața e complicată și că se pot face și greșeli, dar că de multe ori nici nu sunt adevărate greșeli; căci viața nu este lineară, ci este alcătuită din nenumărate alegeri mai mari sau mai mici, făcute zi de zi.”

​

„Oamenii sunt ca niște muzeografi; fiecare își lustruiește amintirile preferate, aranjându-le în așa fel încât să recreeze o poveste care să-i fie pe plac. Unele întâmplări sunt reparate și dichisite spre a fi expuse, altele sunt socotite nepotrivite și sunt date la o parte, azvârlite în subsol, în cămările înțesate ale minții. Și acolo, dacă au un pic de noroc, sunt uitate pe dată. Iar acest lucru nu este de loc necinstit: este singurul mod prin care oamenii se pot împăca cu sine și cu povara trăirilor lor.”

​

Recomandări

​

V-am trezit curiozitatea?

Vă sfătuiesc să citiți o carte a lui Kate Morton. O veți iubi ori ba. După o singură carte, veți ști dacă o veți adăuga pe lista voastră de autori preferați. Fiindcă indiferent de carte, stilul este același.

Iar cei care o iubiți deja, cei care îi apreciați opera, opriți timpul și citiți „Fiica ceasornicarului.” Lectura este până la urmă un mod de a trăi simultan mai multe vieți. Astfel parcă timpul gonește mai încet, lumea parcă stă pe loc...

​

Până la următorul articol, vă doresc doar Cer senin!