Cum am ajuns să fiu pilot militar
Episodul 1
Cunoașteți întrebarea clasică „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”.
Fiecăruia dintre noi ne-a fost adresată această întrebare de atâtea ori când eram copii și fiecare aveam de fiecare dată un răspuns pregătit. Toți știam ce vom deveni când vom deține puterea vârstei. Toți ne doream să creștem cât mai repede, să facem ce vrem noi, nu ce vor alții (părinții).
Ce îmi doream eu când eram mică?
Am oscilat între mai multe variante. Aș fi vrut să practic 2-3 meserii concomitent pentru că eram convinsă că pot! Eram (și sunt) o forță! Și asta datorită părinților care nu mi-au tăiat niciodată aripile. Au crezut și cred în mine mai mult decât am crezut eu vreodată. Și credeți-mă, eu chiar cred în mine!!
În primii ani de care-mi amintesc, visam să lupt împotriva corupției, să fiu avocat sau polițist. Mă vedeam stând în fața juraților pledând pentru nevinovăția clientului meu. Pentru că toți erau nevinovați! Nu aș fi acceptat niciodată să apăr un vinovat! Eram avocatul dreptății! Am fost atât de dezamăgită când am aflat că tribunalul din filme nu există și la noi, că sistemul juridic diferă total de ceea ce visam eu.
Mai târziu, când am descoperit drumețiile pe munte, mă gândeam serios la o meserie în turism sau geologie. Am crescut înconjurată de natură, am hoinărit prin păduri de când mă știu. Părea logic să mă îndrept spre o ocupație în aer liber, care să-mi permită să descopăr cât mai mult din lumea asta frumoasă!
Toată copilăria am cochetat cu visul de a fi cântăreață sau dansatoare.
Nu este rău să visezi! Am descoperit foarte repede că treaba cu cântatul nu este pentru mine. Nu aveam pic de talent. Dar asta nu m-a împiedicat să o terorizez pe sora mea cu prestații playback zi de zi, cu muzica dată la maxim, cu deodorantul în mână pe post de microfon și cu vitrina mobilei de sufragerie în loc de oglindă. Știam toate melodiile trupelor Andre, Genius, N&D. Cei din generația mea sigur vă amintiți! Cu dansul a fost în schimb altceva. Aici îmi place să cred că mă descurc binișor, însă a rămas totul la nivel de hobby.
Mi-am dorit să devin inclusiv gimnastă când am văzut că o am mobilitate frumușică. Mă uitam la Jocurile Olimpice și mi se făcea pielea de găină de fiecare dată când auzeam imnul național al României (asta se întâmplă și acum). Ce sentiment trebuie să fie când știi că se intonează imnul țării tale datorită muncii tale, să știi că o țară întreagă cântă alături de tine. Atunci realizezi că toate sacrificiile au meritat cumva! De gimnastică nu m-am apucat, dar am făcut un pic de performanță în artele marțiale!
Îmi doream meserii muncite. Nu voiam nimic de-a gata! Am fost mereu pregătită să trudesc din greu pentru ce este al meu. Aici este tot meritul părinților care au avut grijă să ne inoculeze (mie și surorii mele) fără ca noi să ne dăm seama, dorința de a munci cinstit, responsabilitatea civică. Prin munca noastră nu ne ajutăm doar pe noi înșine, ci comunitatea, chiar țara întreagă. Ei ne-au făcut să înțelegem devreme să țintim sus prin muncă, cinste și prin respect față de cei din jurul nostru.
Așa că visam la nivel înalt! Dar nu m-am gândit niciodată la aviație! Nu mi-a trecut prin cap că aș putea pilota avione. Deși, când eram mică, nimic nu părea imposibil, meseria de pilot nu a fost niciodată pe lista mea. Nu știu să spun de ce... Pentru mine, zborul nu a fost un vis de mic copil, a fost o alegere și o șansă la momentul oportun!
Mai multe vă povestesc în episodul 2! Va urma!
Dar voi? Voi ce vă doreați când erați mici?
Aștept răspunsurile voastre pe mail sau pe chat.
Chiar sunt curioasă!
Vă doresc o zi cu Cer senin!