Insula copacilor dispăruți

Autor: Elif Shafak

Notă: 9

Categorie literară: ficțiune contemporană, dramă istorică, realism magic

Citat preferat: „Spuma iubirii e un sentiment plăcut, dar la suprafață. Când dispare, dispare, nu rămâne nimic în urmă. Țintește mereu spre felul de iubire care vine din adânc.”

Elif Shafak este, fără îndoială, una dintre autoarele mele preferate. Are un stil profund, recognoscibil, care te poartă în locuri din tine în care poate nici nu știai că poți ajunge. Insula copacilor dispăruți este a treia carte de-ale ei pe care o citesc și, din nou, nu m-a dezamăgit. Abordează teme complexe, dar o face cu o finețe și o delicatețe care te prind în poveste fără să-ți dai seama.

Despre carte

Londra, 2010.

Ada, o adolescentă britanică, pare copleșită de durerea pierderii și de lipsa unei conexiuni reale cu familia ei. Se simte singură, neînțeleasă, iar în preajma sărbătorilor de iarnă, toate aceste emoții par să se adune. Relația cu tatăl ei, Kostas, s-a degradat în ultimul an, iar venirea unei mătuși necunoscute din Cipru nu pare să aducă nimic bun. Ce ascunde, de fapt, tăcerea părinților despre trecut? De ce n-au vorbit niciodată despre rădăcinile lor?

Cipru, 1974.

Daphne și Kostas trăiesc o iubire imposibilă. Ea – turcoaică. El – grec. Într-o insulă sfâșiată de conflict, dragostea lor înflorește în umbră, departe de ochii unei societăți care nu acceptă un astfel de amestec. Iubirea lor pare să învingă, dar istoria nu iartă.

Cartea se desfășoară pe mai multe planuri narative, iar ceea ce m-a surprins cu adevărat a fost că o parte din poveste este spusă chiar de… o smochiniță. Da, un smochin. Un personaj narator neașteptat și profund.

Ce mi-a plăcut

Cartea e plină de botanică, de detalii despre plante, păsări, insecte — dar toate sunt integrate cu atâta naturalețe în firul poveștii, încât nu le simți ca lecții, ci ca o poezie a naturii. Mi-a reamintit cât de important e fiecare element al ecosistemului, oricât de mic ar părea: o albină, o furnică, un liliac. Fiecare contează.

Am descoperit și o parte de istorie pe care o cunoșteam prea puțin: drama Ciprului, conflictele interetnice, scindarea insulei, violențele, strămutările, suferințele. O insulă în care iubirea și moartea au mers adesea mână în mână.

N-am fost niciodată în Cipru, dar după această carte simt că vreau să ajung acolo. Autoarea îl descrie cu o blândețe și o frumusețe care îți rămân în suflet. Simți briza, soarele, sarea, mirosul de flori și de lemn cald.

Ce mi-a lipsit

Deși emoțional e o carte puternică, recunosc că m-am așteptat la un impact și mai mare, poate pentru că am citit înainte Cele 40 de legi ale iubirii și Onoare — care sunt absolut fabuloase.

Am simțit și că unele fire narative au rămas în ceață… nespuse până la capăt. Mi-ar fi plăcut să primesc mai multă lumină în privința unor personaje sau întâmplări. Poate e intenționat, dar am rămas cu întrebări.

Ce mi-a lăsat în suflet

Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru ce am simțit citind această carte, acela ar fi conștientizare.

• Conștientizarea că nu suntem centrul universului, că acțiunile noastre, oricât de mici, au impact — asupra naturii, a celor din jur, a viitorului.

• Conștientizarea că războaiele lasă urme adânci în generații întregi, chiar și după ce armele tac.

• Conștientizarea că adevărul — oricât de dureros — e mai vindecător decât tăcerea.

• Și poate cel mai important: conștientizarea că iubirea adevărată găsește mereu o cale. Dincolo de timp, de granițe, de suferință.

Recomandări

Recomand această carte:

• celor care iubesc stilul lui Elif Shafak;

• celor care vor să simtă o poveste, nu doar să o citească;

• celor care cred sau nu în iubirea adevărată;

• celor care vor o poveste cu suflet, cu natură, cu rădăcini și cu vindecare.

O recomand mamei, surorii, prietenilor.

Deci… v-o recomand!